Povestea celui mai de succes club din handbalul juvenil feminin » „Am ținut șase fete la mine în casă la început”

0
1446

Fără doar și poate, ACS Școala 181 SSP București a dominat handbalul juvenil feminin în ultimii ani, indiferent de categoria de vârstă, deși s-a înființat recent, în 2006. Omul care a pus bazele acestui proiect este Dan Gavrilă, acesta pornind la drum cu o echipă a școlii, creată special pentru fiica sa, Maria Gavrilă, care a ajuns ulterior să reprezinte România și să debuteze în Liga Națională la 18 ani.

Pe lângă Maria Gavrilă, de la Școala 181 au plecat deja două jucătoare formate de club spre meleagurile Ligii Naționale, Mădălina Zamfirescu și Andreea Chiricuță, la CSM Ploiești. Cu siguranță însă, din echipa actuală vor face pasul cel mare și alte jucătoare, care au ieșit campioane la junioare I de curând, după o finală în care au învins pe CSS 2 București cu 49-37. Despre cum s-a format echipă și planuri de viitor, Dan Gavrilă ne-a vorbit într-un interviu.

-Cum și când a apărut această echipă ?
-Eu sunt un antrenor bătrân, de 60 de ani împliniți. Am lucrat o perioadă de 10 ani, la Rapid, după care am făcut o pauză de 16 ani, plecând din handbal din cauza unor probleme care sunt și în perioada aceasta: formarea loturilor naționale. Am preferat să plec eu și să nu mă cert cu nimeni. „Ghinionul” meu a fost că s-a născut copilul, care a văzut în casă medalii și cupe și a zis că vrea și ea la handbal. Plecând de la Rapid destul de urât, în sensul că s-au preferat alte nume atunci, am zis că nu mă interesează handbalul și că nici pe copilul meu nu-l las la Rapid. I-am promis într-o vară că-i fac o echipă la școală și asta se întâmpla în 2006. Atunci era o simplă promisiune. La 15 septembrie, când a început școala, până la 1 octombrie, m-a „omorât” să-i fac o echipă, pentru că ea vrea să joace handbal. Și i-am făcut o echipă de handbal, inițial echipa școlii, cu care să participăm la Olimpiada Națională a Sportului Școlar, fără nicio veleitate, eu crezând că îi închid gura, dar se pare că nu a fost așa. De la un prim antrenament, din 2006, am ajuns ceea ce suntem astăzi, un club particular, cu trei echipe în Campionat Național, dar am avut și patru. Am participat un an în Campionatul Municipal și văzând că aceste copile au posibilități și ambiționându-mă și pe mine din cauza colegilor, pentru că ele fiind mici și începătoare au fost niște înfrângeri dureroase și pot să aduc aminte primele două rezultate ale clubului: 36-2 pentru CSS 6 București și 39-1 pentru Școala 88, am mers mai departe. De aici, ne-am ambiționat, copiii au vrut, au văzut că e o selecție destul de bună și în 2008 am participat pentru prima oară în campionatul de junioare III. Nu ne calificam, iar la jumătatea competiției a venit Școala 88 să îi dau patru fete să participe la turneul semifinal, respectiv final. Le-am dat patru fete, Gavrilă, Anghel, care joacă și acum, Lasconi și Popescu, care s-au lăsat între timp. Treaba este că în anul acela, Școala 88 a ieșit vicecampioană națională, într-o finală trucată la Vâlcea, cu doi arbitri Zăulescu/Dordea care nu mai există la ora aceasta. Au început rezultatele să curgă la noi, fetele au venit la echipa noastră, și am început să câștigăm titlurile de campioană. În 2009/2010 a fost primul titlu, la junioare III, după un meci în finală de infarct, cu patru reprize de prelungiri, cu Brăila, care avea echipă, Au urmat celelalte titluri, pentru fiecare an de vârstă câte două. Am participat între timp și pe la ONSS, pentru școala generală și licee, unde am luat două titluri și un loc doi. Aici am luat încă cinci titluri, eu participând întotdeauna la competiții cu jucătoare mai mici de vârstă. Din echipa inițială au mai rămas patru fete: portărița care joacă la Divizia A, Emilia Anghel, Petre Alice, Maria Gavrilă și Mădălina Stancu, care joacă la junioare II. S-au făcut schimbări, au venit alte fete. Am luat o decizie înțeleaptă în 2009, am făcut două transferuri de copii neîncepuți, au șase ani de lucru cu noi și în fiecare an au câștigat titlul. Am avut premoniție, am făcut o linie de nouă metri care joacă de șase ani împreună, Grigoraș-Gavrilă-Cioca. Acum trei ani ne-am înscris în Divizia A, acolo este altă poveste. De fiecare dată am terminat pe locul trei, anul trecut nu am fost lăsați să promovăm, era Constanța acolo. Anul acesta a intrat Slobozia, iar eu trebuie să fac schimb de generații și ne-am hotărât ca la anul să mergem pe 96-97-98, dăm drumul să plece celor născute în 1995 pentru că sunt de mare valoare. Între timp, fetele acestea au participat la acțiunile loturilor și sunt mulți copii, pentru că dintr-o echipă inițială de 15 fete am ajuns să avem 60 de jucătoare legitimate, ceea ce și-ar dori multe cluburi din România. Am avut an în care am luat medalii, la toate categoriile de vârstă, cu zece componente ale loturilor naționale, de junioare, de tineret, de cadete.

-Ați adus jucătoare din afara Bucureștiului. Cât de greu a fost să le convingeți să vină în București și să le oferiți cazare și masă ?
-A fost foarte greu. La început, am ținut șase fete la mine în casă. Soția mea a fost și bucătar și femeie de servici și tot de trebuie. Ulterior, fetele crescând, n-am mai putut să le țin și am găsit soluția să le țin într-o bază sportivă lângă sală, pe bani mulți, dar eu nu-i consider o prioritate, ci o necesitate să poți crește acești copii. Nu-mi pare rău că i-am crescut, îmi doresc să ajungă la echipe foarte bune, sunt foarte multe variante și opțiuni de transfer. Să vedem ce va ieși, vorbesc de cele născute în 95 acum. Până acum, am promovat două fete în Liga Națională, la CSM Ploiești, Mădălina Zamfirescu și Andreea Chiricuță. Costă foarte mulți bani, nu ne vom recupera investiția, dar avem satisfacția că ieșim campioni în fiecare an, totul culminând cu încununarea de anul acesta, chiar dacă am avut cea mai bună jucătoare accidentată, Maria Gavrilă, care întâmplător este copilul meu. Sunt mâhnit pe multe lucruri întâmplate și văd că se continuă și e păcat pentru handbal, dar este altă poveste.

-Aveți vreun regret ?
-Da, regret că nu am luat mai multe sportive, pentru că tot ce am adus la Școala 181 au fost pe bani, transferuri normale, înțelegeri cu antrenorii. N-a venit nicio sportivă gratuit, nu îmi pare că le-am adus, dar nu am luat jucătoare formate care să joace jumătate de an sau un an și să plece. Am luat sportive cu care lucrez de trei, patru, cinci, șase ani, pe care le creștem în continuare și le creștem frumos.

-Intenționați să continuați acest proiect ?
-Da, proiectul va continua, eu am la această oră grupe cu jucătoare născute în 2000, cel puțin. Proiectul va merge în continuare și va funcționa, să sperăm că îl vom putea duce la capăt, în sensul de posibilități financiare, deoarece sunt cheltuieli foarte mari, peste două miliarde. Condițiile sunt foarte bune, baza este foarte frumoasă, în apropierea sălii, am avut un sprijin deosebit și din partea liceului Hristo Botev, unde am toate sportivele școlarizate și care m-a ajutat în primul rând că au ore doar dimineața, pentru a putea veni la antrenamentele de după-amiază. La rândul meu, i-am mulțumit prin a câștiga ONSS-ul în ultimii doi ani, anul acesta am luat locul doi, dar jucând cu Centrul de Excelență de la Vâlcea. Nu ne-am făcut de râs, am pierdut la șase goluri, nu este un rezultat rău. Sunt mulți copii care vor să vină la noi, sunt mulți pe care îi refuzăm delicat, pentru că nu sunt de înalta perspectivă.

-Au fost oferte în trecut pentru fete, bănuiesc că aveți și acum oferte. Cât de mare e satisfacția că vedeți o jucătoare crescută de dumneavoastră joacă la un nivel înalt, precum Zamfirescu sau Chiricuță ?
-Satisfacția este foarte mare. Așa o să ne bucurăm și de cele de 95. Copiii sunt recunoscători și vin, ne salută și ne îmbrățișăm și tot timpul ne mulțumesc pentru ce am făcut pentru ei. Cele din anul acesta au valoare mai mare, după părerea mea, vor ajunge la echipe mai bune. Satisfația este satisfacție, dar din handbal nu poți să-ți recuperezi investițiile. Încercăm măcar prin acea satisfacție pe care o simțim în suflet să acoperim golurile.

-Ați reușit să găsiți și ceva sponsori ?
-Toate cheltuielile îmi aparțin în totalitate. Am avut de-a lungul timpului mai mulți sponsori, dar n-am găsit niciodată un sponsor care să vină să preia toate cheltuielile pentru ca eu să mă pot ocupa de echipe, de pregătirea tehnico-tactică. În România, la nivelul acesta nu există. Mulțumesc Primăriei Sectorului 1 care ne-a mai ajutat cât de cât. Și noi am ridicat, prin prestigiu, Sectorul 1, câștigând ONSS-ul cu echipe din școli generale și licee din acest sector. E greu de găsit un sponsor. Eu îmi doresc ca cineva să preia acest club în totalitate, să meargă pe aceleași lucruri bune. Am avut multe discuții, cu multe persoane, toată lumea vrea în Liga Națională, dar cu o echipă de juniori este greu să ajungi. Anul acesta am încercat să reușim promovarea cu trei, patru senioare, se pare că nu le-am ales pe cele mai bune. Dar nu este nicio problemă, mergem în continuare, de la anul vom avea numai echipe de junioare, aceasta este hotărârea Consiliului de Junioare. Păcat că Federația nu ne permite să avem drept de promovare, cel puțin așa a fost anul acesta. Anul trecut m-am trezit la 15 august că va trebui să cumpăr trei senioare pentru a avea drept de participare în Divizia A. În România, întâi se termină înscrierea, după care apar regulamentele.

-E o dezamăgire faptul că n-ați putut participa în Cupa României ?
-E o foarte mare dezamăgire, și nu a mea, pentru că pe mine nu mă interesa, dar copiii își doreau. Vroiau, probabil, să fie dați și ei pe la Digi, pe la televizor, dar Federația a programat Cupa României în aceeași perioadă cu turneul semifinal II de junioare I. Și am fost puși în imposibilitatea de a participa.

-Fata dumneavoastră, Maria, a debutat deja în Liga Națională, în turul sezonului. 
-Trei etape a jucat, e un copil bun și vreau să înțeleagă toată lumea: dacă copilul acesta nu ar fi avut valoare, nu ar fi jucat în această echipă. Eu nu sunt ca la alte sporturi și nu vreau să judec pe nimeni, la mine în echipă joacă cine are valoare. Eu vreau să câștig fiecare meci. Dacă nu ar fi avut valoare, nu juca. Eu cred că a demonstrat că totuși are. Are multe oferte, le analizăm, să vedem ce poate să iasă, din păcate la această dată este accidentată, a fost operată, a reînceput antrenamentul, sper ca într-o lună, două maxim, să ajungă din nou unde a fost.  Poate să meargă oriunde, dar toată lumea este reticientă după o operație.Așteptăm în continuare, am discutat cu ea, este hotărâtă să facă orice fel de sacrificiu pentru a ajunge unde era. Sper că va fi bine și că totul va fi în regulă.

-Legat de acest sezon, ați rămas în cursa pentru medalie la junioare II.
-Avem turneu la Târgoviște, sper să terminăm neînvinși acum. Sper să luăm medalie acum, mi-aș dori să ne batem și la anul, să vedem și cât putem. Echipele totuși nu le știm așa de bine, aici este o mare problemă a Federației, cu suprapunerea turneelor. Un exemplu a fost în acest an, când turneul final de junioare I a fost suprapus cu semifinalul de junioare III. Colega mea de la CSS 2 a ales să meargă cu junioarele I, și echipa de junioare III, unde avea copilul, a ratat calificarea. E foarte dureros, pentru că nimeni nu înțelege că turneele acestea nu trebuiesc suprapuse.

-Care ar fi visul suprem, legat de acest club ?
-Mai am cinci ani până la pensie, să fiu de încă cinci ori campion, să demonstrez că, având bani foarte puțini și cu multă muncă, din partea mea, a colegilor cu care lucrez și am lucrat de-a lungul timpului, și este vorba de Lazăr Mihalache, coleg cu mine, care muncește de cinci ani, Ion Ivan, care muncește de doi ani în club, și a soției mele, un personaj viabil, care a muncit cot la cot la formarea acestor echipe, se poate face performanță. Sper ca fetele care vor să facă performanță să aleagă Școala 181, pentru că aici totuși avem niște antecedente, spre deosebire de alții, care nu mă interesează ce fac și cum fac. La noi s-au obținut și rezultate. Îmi doresc un sponsor care să vină să preia cheltuielile, să stau și eu liniștit și să-mi văd de antrenamente.

-Care ar fi satisfacțiile cele mai mari ?
-Sunt multe lucruri care se pot spune, au fost clipe foarte frumoase în viața acestui club. Cel mai fericit am fost când am luat medalii de aur, de argint și de bronz, la trei categorii diferite, în dauna CSS-urilor sau LPS-urilor, care au câte cinci antrenori pe fiecare categorie, de fete și băieți mă refer, nu la categorie de vârstă, iar noi câte doi, câte trei și le-am făcut față cu brio. Știu că am supărat pe toată lumea, că le luăm niște medalii în fiecare an, uitați-vă ce s-a întâmplat în acest an, când la junioare I am dominat copios campionatul, victoria cea mai mică fiind la cinci goluri, cu Iașiul. Putea fi la zece, dar nu conta, noi ne mai și respectăm ca antrenori. Mai ținem cont că anul acesta avem generații bune, iar la anul s-ar putea să nu avem, dar nu din cauza asta am câștigat numai la cinci goluri. Și el a câștigat cu mine acum doi ani la patru goluri, a avut și zece, este adevărat, aștia suntem, colegii. Păcat că noi, antrenorii, nu ne ajutăm mai mult.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY